Reclamele, oglinda noastra

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand le vad pe femeile acelea superbe, coafate, rujate, costumate de parca ar iesi peste doua minute in oras, cum stau cu ligheanul (sau cu masina de spalat in fata) zambind luminos si scuturand, la vedere, cutia (sau, dupa caz) punga cu detergent - imi vine sa inchid televizorul. Sabloane mai stupide decat in astfel de reclame nu cred sa mai existe decat in cine stie ce tara subdezvoltata, in caz ca acolo reclamele nu sunt interzise. Ai fi zis ca in atatia ani de libertate creativitatea "publicitaristilor" va exploda, facandu-ne sa stam cu ochii lipiti de televizor mai ales in pauzele emisiunilor (fiindca tot sunt rare emisiunile care te tin in fata micului ecran prin fortele proprii). As! Mult mai putine sunt reclamele la care te uiti cu placere, ba chiar simti nevoia sa le revezi. Ar fi cele incluse in campania impotriva violentei in familie - o adevarata actrita este actrita si in reclame, ne dovedeste Andreea Bibiri, protagonista unuia dintre spot-urile acestea -, cea destinata sensibilizarii opiniei publice in ceea ce priveste soarta copiilor rromi (va amintiti acordeonul transformat in ghiozdan?) sau spot-ul destinat sa ne faca atenti la continutul alimentelor pe care le mancam, ceea ce si reuseste prin liniile sale clare, elegante si atitudinea calma, sigura pe ea, a cultivatorului care ne este ghid. Cum se face ca acestea pot transmite telespectatorului stari puternice care il scot din indiferenta (nu mi-o pot scoate din minte pe tanara femeie care se prabuseste din cauza loviturii "barbatului" de langa ea si ramane pe trotuar, ferindu-se de picioarele celor care trec nepasatori peste trupul ei, fara nici o atitudine), in timp ce restul te plictisesc ingrozitor? De fapt, raspunsul nici nu mai conteaza, oricare ar fi motivele (financiare, desigur, dorintele clientilor etc) rezultatul e in multe cazuri compromitator pentru autorii reclamelor.